Strâng păpușa-n brațe și plâng. E păpușa prietenei mele, Carmen, cu care mă joc în fiecare zi la grădiniță. Doar că, de câteva săptămâni, Carmen n-a mai venit…
Doamna, doamna, de ce nu mai vine Carmen?
Carmen o să vină, stai liniștită, e plecată în vacanța cu mama ei.
Da? Și mie de ce nu mi-a spus? Nu așa face un om cu prietenii lui?
Ba da, Cristinica, doar că a fost nevoită să plece în grabă, altfel te anunța…
Știți cât de greu se găsesc oamenii frumoși, buni și nebuni, nu-i așa? N-oi fi io cea mai bătrână ființă de pe pământ, nici cea mai înțeleaptă, dar știu sigur că astfel de oameni se găsesc greu și rar, mai ales, la “pachet”. Uneori, mă amăgesc, spunându-mi că oamenii și-au abandonat propria frumusețe, propria bunătate și propria nebunie (în sensul frumos, evident), numai pentru a nu mai fi nevoiți să se împiedice mereu de dezamăgirile lumii în care trăim.
Read the rest of this entry »
“Doamna, ajutati-ne si pe noi cu niste banuti. Cat va lasa inima“.
Ma-ntorc imediat, vocea mi-e foarte cunoscuta. Da, ea si el sunt… Doi oameni carora ingerii lor le-au intins o mana, iar ei le-au intors spatele. Sunt atat de drogati, incat nici nu ma recunosc. Intr-un fel, rasuflu usurata… Read the rest of this entry »
“Sfinteee, nici nu vreau sa ma gandesc la ce-o sa se-ajunga de capu’ tau cand o sa pleci la facultate”, imi repeta tata aproape in fiecare zi. Erau anii ’90, cand blugii mei rupti, iesirile sub clar de luna cu “pletosii aia destrabalati”, cum le spunea el, si fumatul il duceau pe tata in pragul unor crize de nervi, desi, pana atunci, ai fi jurat ca e cel mai calm om de pe pamant.
Read the rest of this entry »
Tocmai ce a intrat in concediu si se pregateste sa duca unei vecine, careia ii era datoare, o sacosa cu cartofi, cumparati din leafa. E 7 octombrie 1994, seara. Isi anunta copiii – pe Alexandra, Cristi si Laurentiu – ca, pana se intoarce, toti trei sa fie in pat. Viorica isi ia 
sacosa si iese pe poarta. “Cand am venit, am verificat copiii. Nu mai era Cristi…”
Dupa ce adorm ceilalti doi copii, femeia sta treaza jumatate din noapte, in asteptarea baiatului rebel. La un moment dat, atipeste. “Pe la ora 2, m-am dat jos din pat, m-am dus la el in dormitor. Nu venise. M-am dus inapoi in pat, dar nu m-a mai luat somnul”.
In timpul asta, Viorica aude apa curgand din casa soacrei sale care locuieste in aceeasi curte. “M-am gandit eu atunci: ia uite, ea spala rufe la ora asta. Ziua se plimba si noaptea spala rufe”.
Pe la 5 dimineata, apare si Cristi acasa. “Cand am vazut ca e teafar…nu batut, nu… nimic, m-am linistit si, in sfarsit, am adormit”.
