Handicapați suntem noi. Nu ei…
Când îi vezi în căruciorul cu rotile, suferind de autism ori de sindromul Down, vorbind în fața publicului cu atâta lejeritate, fără teama că cei din fața lor îi privesc ca pe niște handicapați, lacrimile îți dau târcoale și oricât ai încerca să te abții, e imposibil. Mai tare decât atunci când te împiedici pe stradă de ei și te apucă mila, fără să știi cum au ajuns în situația asta…
Când îți vorbesc despre jobul ori de pasiunile lor sau când te încurajează să-i privești și să îi tratezi ca pe toți ceilalți oameni, ți se face rușine brusc și nu ai cum să scoți cu forța ghemul acela de emoții rămas suspendat în stomac…
La Gala persoanelor cu dizabilități, am plâns. Am plâns cu o durere în suflet pe care o am arareori. Am plâns când am auzit un tânăr povestind cu mândrie cum și-a urmat visul de a ajunge cineva. “Știu, sunt un handicapat. Așa mă vede lumea… Dar numai de noi ține să-ți poți urma idealurile în viață”, și-a început Iulian discursul, într-un cărucior cu rotile. A terminat o facultate, lucrează în IT și are propria firmă. E căsătorit și are un copil de un anișor. Chipul lui emana o fericire pură…

![cazul-rimaru-carte-11763[1]](http://www.hurdubaia.ro/wp-content/uploads/2010/11/cazul-rimaru-carte-117631.jpg)

