Blog de hurdubaie

 

Ca de fiecare data, evident, imi aleg un subiect … mai putin normal. Tocmai ce filmasem la leprozerie, de-si faceau ai mei colegi cruce: “Esti nebuna, clar, esti nebuna”. Acum, ma duceam sa vorbesc cu niste traficanti de persoane. O nimica toata…

Unde puteam sa ii gasesc, ca sa imi poata vorbi in fata camerei? Eventual sa se si vada, sa isi dea si numele. Pana si eu eram pesimista, da’, na, am zis, macar sa nu regret ca nu am incercat. Asa ca dupa ce am primit aprobare de la puscarie, m-am dus intr-acolo.

Dimineata avusesem interviu la Ministerul de Justitie. Nu puteam sa ma duc imbracata in pantaloni cu mii de buzunare si cu sapca la purtator, cum ma imbrac eu de obicei, ca, deh,  era ministru, eu cica eram jurnalista cu pretentii, asa ca mi-am luat pantaloni la dunga, sacou si paltonas. Interviul era programat dimineata, imi socotisem timpul in asa fel incat sa ajung acasa, sa imi zvarl cat colo posetutza, sa  ma schimb, sa-mi iau si rucsacul si s-o-ntind spre puscarie. Ei, si cum socoteala de acasa nu se potriveste cu ai’ din targ, nu am ajuns acasa. Asa ca m-am dus la traficanti aratand ca o mare …doamna.

Ajung la puscarie pe la pranz.  Baietii, bine mancati, bine odihniti, aveau chef de glume. Intru in camera de detentie: o camera maaaare cu zeci de paturi supraetajate si pliiiina de barbati carora le sclipesc ochii si dintii din metal.

Cel ce ma insotea din penitenciar se opreste pe hol la fumat. Asa ca inauntru raman eu, operatorul si milioanele de puscariasi.

Imi trag un scaun si intreb cine-i cel de a raspuns la solicitarea mea de a i se lua un interviu. Apare unu’, cu brandu’ bine facut si plin de tatuaje. Bajetii rad de mine pe-nfundate. Apoi fluiera. Apoi, ranjesc. Zic: “sa vezi c-am pus-o, asta nu o sa imi declare nimic, aia se hahaiesc, o sa iasa un cacat de reportaj”.

Ma asez pe scaun, imi pun geanta intre picioare, in spate simt rasuflarea  alora ce se-nghesuie-n mine.

“Cu ce incepem?”  – eu, fata educata, dau drumul la intrebari … fine; mai vorbesc si cu “dvs”, ca, de, tre’ sa iasa reportajul asta, nici nu discut altfel. Basca, eram si furioasa, cu o zi in urma imi povestisera niste fete prin ce trecusera, traficate fiind.

Ignor putoarea din camera ce imi intra in creier. Ignor rasetele. Ma tin tare pe pozitie. Degeaba. Eu intrebam, eu auzeam, in rest, numa’ hahaiala.

Brusc, ma ridic. Si in timp ce imi iau paltonul pe mine, ii zic operatorului: “Baga-mi-as picioarele, hai, strange camera, plecam. Fac ceva pe el de reportaj.”

O stiti pe aia cu: “Doamna, doamna… Da’ pana cand?”

Dar, deodata, se face liniste.

“Hopa”, aud de la traficantu’ din fatza mea, care pare a fi liderul camerei. “Baaa, fraierilor, asta e de-a noastra, vorbeste cu p… si f…, dracu’, bagaboanta… are si tatuaj, l-am vazut cand si-a luat paltonul pe ea… Pai, domnisoara, sa va povestesc…”

Si incepe. Si povesteste. Si turuie. Cum le lua pe fete, cum le vindea, cum le batea, cum le sechestra, cum mituia polistitii din Serbia, cum l-a tradat una, bagaboanta dracu’, “c-o omor, in mortii ei cu ma-sa cu tot, cand ies…”

“Chiar, dar cand iesi, ce faci?”

” Cum, ce fac? O iau de la capat”, imi raspunde omu’ razand cu-o pofta aproape carnala…

Intr-un final, termin si plec. Credeam ca nu mai apuc sa ies in strada, departe de gratii si de rasetele grosolane, ce-mi rasunau non-stop in cap.

Si-ajung, intr-un sfarsit, acasa.

Si-n geanta gasesc o carte de vizita. Cu nume, numar de telefon, iar pe spate, scris cu pixul : “Cauta-ma, gagico!”

 

 

Povesteşte şi prietenilor tăi pe Facebook