Plecasem să vorbesc doar cu unul. Acolo, am găsit, însă, doi. În 1989, unul era adolescent, celălalt, major deja. Atunci erau pe picioarele lor. Acum, se deplasează numai cu căruciorul cu rotile. Ambii au fost împușcați. La Revoluție.

E greu să deschid subiectul. Eu alerg de colo colo, ca să fac poze, ei mă privesc neputincioși. Dar nu se plâng. Sunt fericiți, și-au acceptat propria soartă. Am mai întâlnit asta și la alți oameni care depind de căruciorul cu rotile și întotdeauna m-am întrebat dacă nu spun asta doar din orgoliu sau într-adevăr au avut puterea de a trece mai departe, fără să se mai piardă în amănunte fără sens. Doar în amănunte ce dau sens vieții.

Are 43 ani. Îl cheamă Dan Maftei. Îl rog să îmi povestească prin ce a trecut la Revoluție. Oftează, zâmbește, probabil pentru că toată lumea din jur îl întreabă ce s-a întâmplat de a ajuns în cărucior. Nu e mândru că e revoluționar, așa cum sunt alții. Nu i se pare o calitate. Povestește repede, ca pe o poezie învățată de pe de rost. Am fost, am făcut, am dres. Se descarcă de povara întrebării. Apoi vorbim vrute și nevrute despre viață. În secunda în care depistez o brumă de emoție, îl întreb, din nou, de data asta natural, cum a fost la Revoluție. Și l-am prins. Broboane de sudoare încep să i se prelingă pe frunte. Nu mai zice totul ca pe o poezie. Ci poveștește greu, apăsat și plin de durere…

“Eram la serviciu, în schimbul 2, la Decorativa, pe 21 decembrie 89. Toată lumea șoșotea despre o posibilă adunare în centru. Era agitație, se tot vorbea că o să fie manifestație mare, că o să fie urât. Eu, când am auzit, am vrut imediat să îmi iau liber, să nu cumva să pierd istoria. Nu mi-au dat liber, dar tot am plecat mai devreme. Așa că la ora 7 seara, eram în fața cinematografului Luceafărul. Eu și mai mulți prieteni”.

Cum să fiu împușcat? Că nu mă doare nimic”…

Dinspre Cișmigiu trec mașini de pompieri. Multe. “Cu jeturi de apă, de te luau pe sus. Văzusem ce se întâmplase la sala Dalles, erau oamenii bătuți. Cum să spun…intrase, așa, o răutate în mine. De ciudă că am văzut atâția oameni ce erau loviți în neștire. Am sărit gardul Spitalului Colțea cu tot cu prietenii mei. Demonstranții din acea zonă se duceau furioși pe o mașină de pompieri. Am zis – Eu mă duc la ăia din mașina de pompieri, să le fac ceva, să mă răzbun… Nu eram conștient de ce mi se putea întâmpla, în capul meu era că nu avea cum să mi se întâmple tocmai mie ceva. Și m-am dus către unul dintre ei…avea o cagulă pe cap… Și îmi amintesc că am căzut… Am simțit că îmi amorțește corpul, m-am trezit jos, pe asfalt… n-am simțit durere … Spre mine venea o altă mașină de pompieri. Niște băieți de acolo, au venit la mine să mă ridice și atunci mi-a zis unul – Ai fost împușcat…. Cum să fiu împușcat? Că nu mă doare nimic”…

Lângă el oprește o Dacie. Deși era foarte aproape, băieții l-au urcat și l-au dus până la ușa spitalului Colțea. Coboară și se așează pe scările spitalului, începe să-l doară corpul. Era primul împușcat din acea zonă, drept pentru care, după ce i se confirmă că așa e, doctorilor le e frică să treacă în fișa medicală acest “amănunt”. Acum e sigur: “au vrut să mă împuște în cap, doar că nu a nimerit, dar glonțul s-a oprit între gât și umăr”. Mai târziu realizeaă că i-a fost atinsă coloana vertebrală…

După ce îl băgă în operație, doctorii îl transferă la Spitalul 9 pentru recuperare. “Pentru că glonțul îmi atinsese și plămânii. Acolo, nu m-a băgat nimeni în seamă. Dar nimeni. Pe 31 decembrie, doctorii m-au trimis în Elveția. Aici nu aveau ce să îmi facă…”

“Am simțit că n-o să mai pot merge niciodată”

Până a ajuns în Elveția nu mai văzuse pe nimeni, niciodată, în cărucior. “Ori nu erau atunci cărucioare ori oamenii ăia nu ieșeau din casă de frică și de rușine. Când sora mea mi-a zis că acolo ar fi urmat un eventual transplant de măduvă, mi-am dat seama… Am simțit că n-o să mai pot merge niciodată…O lună am făcut numai radiografii. Peste radiografii. Așa că într-o zi, mi-am luat inima în dinți și l-am întrebat pe doctor. 80% n-o să vă reveniți… mi-a spus el. Și a început lupta cu mine…”

Prima dată a plâns până s-a stors. “Eram singur acolo, eram în cărucior, nu mai vedeam sensul vieții”.

Doar că sensul i-a bătut cu putere la ușă. “A venit un francez la mine în salon. Nu mișca deloc mâinile, era paralizat până la gât, mânca prin furtun. Familia îl abandonase acolo după un accident. Chiar și așa, se apucase de făcut Dreptul, vroia să se facă avocat. Era un băiat atât de deștept…”

Și i-a trecut brusc orice gând de a renunța la propria viață. S-a certat de multe ori cu Dumnezeu , dar „de fiecare dată, mă uitam în urmă și vedeam câte realizări am avut eu față de alții, care nu aveau handicapul meu”.

Așa că s-a înscris acolo la școala de ceasornicari și urma să se angajeze la Rolex. N-a mai apucat, a trebuit să se întoarcă în țară. Dragostea asta, bat-o vina…

Când s-a întors din Elveția, în 1992, așa olog cum era, a venit singur cu mașina. Când s-a dat jos direct în cărucior, lumea de pe strada sa a amuțit și și-a făcut cruce. Unde să mai vezi așa ceva?

“Aș vrea să pot alerga și eu”

În Elveția a învățat să joace baschet. „Acolo, la spital, înveți de toate. Cum să te descurci cu orice când ești în cărucior. Așa că atunci când s-a întors în România, s-a pus pe fapte mari. Și a făcut Cupa de baschet pentru persoanele cu handicap, apoi a pus umărul la federație. Și așa s-a ajuns la campionatul național.

Trei ani i-a luat să se obișnuiască în cărucior. “Mă mai enervez și acum uneori, pe faze din astea – îi văd pe alții cum joacă fotbal. Eu am jucat în copilărie și aș vrea să pot alerga și eu…”

Oamenii nu-l mai privesc la fel de ciudat ca în primii ani de după Revoluție, când mai ales copiii se uitau la el cu milă, după ce părinții le explicau că “e bolnav, săracul”… De multe ori, când aștepta afară pe cineva care intrase într-un magazin, se trezea cu bani în poală. Și cu aceleași priviri încărcate de milă. Nici nu apuca să zică ceva că pașii și dispăreau imediat.

Acum e mai greu cu rampele decât cu oamenii.

Despre viața lui personală nu prea vrea să vorbească. Nu consideră că e altfel decât a celorlalți. Are o relație de 7 ani, îi merge bine. Și-a cunoscut prietena la un concurs de baschet în cărucior, ea era arbitru alături, la tenis de masă.

Chiar și financiar e mulțumit. Pensia de revoluționar – de 40 de milioane de lei – îi asigură tot confortul, nu îi trebuie mai mult.

continuarea aici

Povesteşte şi prietenilor tăi pe Facebook

Se oprește să se uite la o rochiță din vitrina aflată în fața sa. Într-o mână are o mapă, în spate, un rucsac. E o stradă micuță, pustie, cu câteva magazinașe de cartier. E 8 seara, frig, întuneric. Secundele următoare trec în viteza luminii. Simte cum cineva îi pune un fel de căciulă pe ochi, trasă până pe gât și mai simte ceva ce pare a fi pistol. „Treci în mașină și gura mică, dacă vrei să scapi teafără”. N-are încotro, se supune și după niște minute bune e aruncată pe patul unei camere.

“Timp de 2 zile n-am știut ce se întâmplă cu mine. Intrau tot felul de indivizi ciudați, care mă măsurau, luându-mi bărbia în palmă. Le vedeam privirile lacome. Eu plângeam. Mă uitam pe geam și vedeam doar că sunt undeva sus, iar jos se vedeau niște copaci. În față, gol”.

Acesta este doar începutul poveștii Danei. Acum are 17 ani, atunci avea 14. E tristă, frumoasă – cu niște ochi verzi și mari ca în poveștile cu zâne – grațioasă. Vorbește greu, nu mai are încredere în nimeni. Pe mine mă vede ca pe o soră mare, deși nu-mi dă credit de la început. Ziua în care a fost răpită părea să fie cea mai urâtă din viața ei. Dar n-a fost așa. Zi de zi, peștele îi aducea în cameră câte 4-5-6 bărbați, uneori și mai mulți, care se hrăneau cu corpul ei. Pentru Dana, totul a fost un coșmar și așa a rămas. Pentru că după ce a reușit să fugă prima dată, a mai fost răpită și a doua oară.

Acum, face terapie cu un psiholog și merge, din când în când, și la psihiatru. “Simt că o iau razna. Am ajuns să fac duș din oră în oră. Mă simt murdară, mi-e silă de mine. Am fost răpită de 2 ori, pusă să mă prostituez și, deși, am încercat să-mi iau viața, Dumnezeu m-a salvat. De ce?”

Într-o seară, după ce a fost răpită prima dată, afară se auzea o sirenă. S-a dus spre baie și a văzut că ușa de la intrare era deschisă, iar în casă niciun zgomot. Nu știe ce s-a întâmplat, știe că a reușit să urce până la ultimul etaj, desculță, cu o rochiță pe ea, deși era miezul iernii. A coborât la scara cealaltă și a bătut la prima ușă. A sunat acasă și a venit mama să o ia.

“Cel mai tare mi-a fost frică să nu mă prindă peștele meu, să mă bată și s-o iau de la capăt. Am fost dată de câteva ori cu capul de pat ori de dulap, pentru că se săturase să plâng întruna”.

Mânca în fiecare zi cam aceleași feluri de mâncare. Dimineața, ceai cu margarină, la prânz, o caserolă cu cirobă, iar seara, cartofi prăjiți și o cană cu lapte. Nu vrea să povestească prin ce a trecut. “Veneau tot felul de bărbați… Murdari, buhăiți, care își satisfăceau poftele, de obicei, în câteva minute. Aveam 14 ani și pentru ei eram ceva proaspăt. Unii îmi ziceau că și ei au așa ceva acasă, dar nu sunt curve ca mine. Nu puteam să zic nimic, pentru că totul se petrecea cu ușa camerei deschise”.

Nu a făcut plângere la Poliție. Și nici nu a avut curaj să vorbească decât cu mama. Tatăl n-ar fi înțeles-o, credea ea atunci. Acum, crede că dacă erau amîndouă curajoase, nu s-ar fi ajuns să o mai răpească și a doua oară.

A stat în casă multe luni, de frică. Timp în care a avut mereu coșmaruri și a refuzat să meargă la școală. Tatăl ei a plecat în Italia să muncească, mama nu i-a spus nimic.

“În fiecare noapte, visam același lucru. Că eram cu un bărbat care mă viola într-o pădure. Mama îmi spunea că o să îmi treacă. Acum, după ce am suferit nu pot să povestesc tot. Mă blochez, mi-e greu, mi-e teamă de ce o să zică lumea. Dacă zice că eu de fapt am vrut?”

continuarea aici

Povesteşte şi prietenilor tăi pe Facebook

Ca de fiecare data, evident, imi aleg un subiect … mai putin normal. Tocmai ce filmasem la leprozerie, de-si faceau ai mei colegi cruce: “Esti nebuna, clar, esti nebuna”. Acum, ma duceam sa vorbesc cu niste traficanti de persoane. O nimica toata…

Unde puteam sa ii gasesc, ca sa imi poata vorbi in fata camerei? Eventual sa se si vada, sa isi dea si numele. Pana si eu eram pesimista, da’, na, am zis, macar sa nu regret ca nu am incercat. Asa ca dupa ce am primit aprobare de la puscarie, m-am dus intr-acolo.

Dimineata avusesem interviu la Ministerul de Justitie. Nu puteam sa ma duc imbracata in pantaloni cu mii de buzunare si cu sapca la purtator, cum ma imbrac eu de obicei, ca, deh,  era ministru, eu cica eram jurnalista cu pretentii, asa ca mi-am luat pantaloni la dunga, sacou si paltonas. Interviul era programat dimineata, imi socotisem timpul in asa fel incat sa ajung acasa, sa imi zvarl cat colo posetutza, sa  ma schimb, sa-mi iau si rucsacul si s-o-ntind spre puscarie. Ei, si cum socoteala de acasa nu se potriveste cu ai’ din targ, nu am ajuns acasa. Asa ca m-am dus la traficanti aratand ca o mare …doamna.

Ajung la puscarie pe la pranz.  Baietii, bine mancati, bine odihniti, aveau chef de glume. Intru in camera de detentie: o camera maaaare cu zeci de paturi supraetajate si pliiiina de barbati carora le sclipesc ochii si dintii din metal.

Cel ce ma insotea din penitenciar se opreste pe hol la fumat. Asa ca inauntru raman eu, operatorul si milioanele de puscariasi.

Imi trag un scaun si intreb cine-i cel de a raspuns la solicitarea mea de a i se lua un interviu. Apare unu’, cu brandu’ bine facut si plin de tatuaje. Bajetii rad de mine pe-nfundate. Apoi fluiera. Apoi, ranjesc. Zic: “sa vezi c-am pus-o, asta nu o sa imi declare nimic, aia se hahaiesc, o sa iasa un cacat de reportaj”.

Ma asez pe scaun, imi pun geanta intre picioare, in spate simt rasuflarea  alora ce se-nghesuie-n mine.

“Cu ce incepem?”  – eu, fata educata, dau drumul la intrebari … fine; mai vorbesc si cu “dvs”, ca, de, tre’ sa iasa reportajul asta, nici nu discut altfel. Basca, eram si furioasa, cu o zi in urma imi povestisera niste fete prin ce trecusera, traficate fiind.

Ignor putoarea din camera ce imi intra in creier. Ignor rasetele. Ma tin tare pe pozitie. Degeaba. Eu intrebam, eu auzeam, in rest, numa’ hahaiala.

Brusc, ma ridic. Si in timp ce imi iau paltonul pe mine, ii zic operatorului: “Baga-mi-as picioarele, hai, strange camera, plecam. Fac ceva pe el de reportaj.”

O stiti pe aia cu: “Doamna, doamna… Da’ pana cand?”

Dar, deodata, se face liniste.

“Hopa”, aud de la traficantu’ din fatza mea, care pare a fi liderul camerei. “Baaa, fraierilor, asta e de-a noastra, vorbeste cu p… si f…, dracu’, bagaboanta… are si tatuaj, l-am vazut cand si-a luat paltonul pe ea… Pai, domnisoara, sa va povestesc…”

Si incepe. Si povesteste. Si turuie. Cum le lua pe fete, cum le vindea, cum le batea, cum le sechestra, cum mituia polistitii din Serbia, cum l-a tradat una, bagaboanta dracu’, “c-o omor, in mortii ei cu ma-sa cu tot, cand ies…”

“Chiar, dar cand iesi, ce faci?”

” Cum, ce fac? O iau de la capat”, imi raspunde omu’ razand cu-o pofta aproape carnala…

Intr-un final, termin si plec. Credeam ca nu mai apuc sa ies in strada, departe de gratii si de rasetele grosolane, ce-mi rasunau non-stop in cap.

Si-ajung, intr-un sfarsit, acasa.

Si-n geanta gasesc o carte de vizita. Cu nume, numar de telefon, iar pe spate, scris cu pixul : “Cauta-ma, gagico!”

Povesteşte şi prietenilor tăi pe Facebook

Rareori am vazut un cersetor intr-un supermarket. Mai degraba la chioscul din colt, cu tigari la bucata. Nenea asta din fata mea merge direct la paine. Nu se uita la preturi, la felul painii ori la altceva. Ia una si o pune in cos.

Pasul 2 e raionul de mezeluri. La fel, se duce glont catre un galantar, ia de acolo ceva ambalat feliat deja, nu imi dau seama ce, il pune in cos.

Dupa care merge la frigiderul cu apa minerala. Ia o Dorna, o masoara din cap pana in picioare, o agita un pic, pentru confirmarea acidului, pare multumit, pune sticla in cos.

Se asaza la rand. Scoate din buzunar un pumn de bani.  Incepe sa ii numere. Are vreo 60 de ani, e foarte inalt, cu barba alba si foarte lunga, haine murdare si rupte pe alocuri. In picioare, adidasi, bunisori de altfel, chiar marca Adidas…

Ajunge la casa. Tanarul casier pare ca se cam sperie, dar face eforturi marete sa se tina barbat: s-ar da ceva mai in spate, dar nu are loc, in schimb, isi tine cat poate respiratia.

Casierul: Asa… Aveti  parizer: 2,5 lei. Apa minerala e… 2,4 lei, iar painea e 1,7 lei.

Cersetorul: Domnule, ce faci, ma tragi in piept pe fatza? Painea asta e 0,8 lei. I-o smulge din maini casierului…

Casierul: Nu, nu, e paine de casa si costa 1,7 lei. O ia inapoi.

Cersetorul: Asta e o paine pe care o cumpar in fiecare zi. De fapt, ce vezi tu aici in cos, cumpar in fiecare zi, probabil ca esti nou, d-aia nu ma cunosti. Iar painea asta e 0,8 lei. Painea ajunge, din nou, cu forta la el.

Casierul se face verde la fatza, ii smulge painea din mana si intreaba in gura mare: Colega, ce paine e asta?

Spre el se intoarce cu sila o duduie plinutza cu niste unghii rosii lungi cat Casa Poporului, ce molfaie cu spor o guma: E de casa, puisor, nici acuma n-ai invatat?

Cersetorul: Cucoana draga, e de 0,8 lei, am luat-o din raftul cu pretul asta.

Casiera: Cre’ca a pus-o vreun prost acolo ca sa isi bata joc de clienti ca dumitale.

Casierul: Haideti sa o schimbam sau dati diferenta de bani. Painea ramane la el in mana.

Cersetorul: Nici gand, alti bani nu dau. Eu, in fiecare zi imi cumpar o paine din asta, parizer si apa.  Dar apa minerala, ca aia plata nu imi place, zice el, razand cu pofta catre casier. Si daca un prost a pus painea asta in raftul scump e vina voastra ca nu ati vazut.

Si se intinde catre paine. E din nou la el.

Casierul: Sa fii sanatos, prinde pustiul curaj, imi dai diferenta de bani sau lasi painea aici? Se intinde peste ghiseu si smulge pentru a mia oara painea din mainile cersetorului.

Scot  1 leu din portofel si ii intind casierului, ca sa se termine circul. Mare greseala. Cersetorul se intoarce spre mine nervos si-mi zice:  “La ora 19 fix, in fiecare zi, se termina ora de cersit. Nu stiu cat e ceasul, dar a trecut de mult ora asta. Va multumesc, dar nu pot accepta banii dvs”.

Isi ia parizerul si apa si iese din magazin, fara sa mai scoata un cuvant.  Painea ramasa in mana casierului, neambalata de altfel, ajunge direct in cos. Casierul scoate, la randul lui, 2 lei din buzunar. Plateste el painea.

Urmez eu. Buna seara, bine ati venit la noi…

Povesteşte şi prietenilor tăi pe Facebook

Acum mai bine de 5 ani, in timpul scandalului privind scurgerile de informatii secrete de la MApN catre presa, cativa jurnalisti si reprezentantii Agentiei de Monitorizare a Presei au iesit in strada, mai exact, in spatele Parchetului General, pentru a protesta impotriva retinerii colegilor nostri. Printre care, evident, si eu…

Nu imi amintesc sa fi scandat cineva ceva, ci doar cum eram adunati acolo, cu niste coli agatate de gat, pe care scria VINDEM INFORMATII SECRETE. Si-atat!

La un moment dat, m-am rupt de multime si m-am asezat pe o bordura. Langa mine apare un jandarm.

Dumneavoastra ce faceti aici? ma ia la intrebari tanarul.

Io? Nimic. Stau pe bordura, nu vedeti?

A, ma luati la misto, deci.

Nu va iau, domnule, la niciun misto, am raspuns ce fac.

Aha, si in afara de asta, ce mai faceti?

Ma uit la el, nu zic nimic.

Sunteti aici in calitate de ziarista sau protestati cu ONG-urile astea?

Si, si, zic.

Aha! Da’  va vad asa mai cuminte, nu vreti, totusi, sa plecati acasa?

Nu!

Dar va rog eu, plecati de aici, duceti-va la dvs acasa, oriunde, numai plecati, imi tot spune omu’ disperat.

Bai, ce dracu’, ma gandesc, ce are asta taman cu mine. Alaturi, colegii mei, in strada, discutau, se hahaiau, deci, acolo era … protestul.

Adica nu plecati, sa inteleg.

Nu, domnule, nu plec nicaieri, nu inteleg ce ai cu mine.

Bineee, ma ameninta el si pleaca.

Dupa niste zile, ma suna mama , urland: “Aolio, ce ai mai facut de data asta? Pe cine ai mai aparat? Ti-am zis ca mai bine faceai Dreptul, stiai una si buna si-ti mai ieseau si bani din asta”.

Ce am mai facut? Io?

Nu. Io, continua mama suparata. “Ai primit o amenda de 5 milioane de lei de la jandarmerie pentru un protest la Parchetul de pe langa Inalta Curte de Justitie, asa scrie aici”.

Mai, sa fiu a naibii…

In instanta, unde am contestat amenda, cam asa a fost anulata: “Cum adica nu v-a legitimat nimeni?”, ma intreaba judecatoarea. “Pai, de unde stia jandarmul cine sunteti?”

Eh, chiar?

Nu mai incarc povestea, va mai spun doar atat. In perioada aia, eram jurnalist de investigatii pe … justitie.

Povesteşte şi prietenilor tăi pe Facebook

Cand m-am dus  la premiera primului lungmetraj de animatie facut in Romania dupa 20 de ani – Crulic, drumul spre dincolo -(premiera care a avut loc in cadrul Anim’est) , nu m-am gandit o clipa ca as putea parasi sala cu lacrimi in ochi. Mai mult, imi propusesem sa nu citesc nimic despre film, nici macar nu stiam ca este documentar, iar eu mananc documentarele pe paine. M-am asezat comod pe scaun si am asteptat sa vad ce mare branza au facut romanii nostri… Si au facut, bai, frate…

In primele momente, mai toata lumea zambea si se hlizea.  Personalul principal, care isi povesteste, mort fiind de altfel, amarata viata, o da direct pe graiul din ograda sa: moldovenesc.

Cum e si graiul meu nativ, am zambit si eu, mandra chiar, ca un film de animatie scoate in evidenta cuvinte ca la mama acasa.

Prima imagine care mi-a ramas in minte a fost lacrima de pe fata mamei vitrege a lui Crulic. Asta, dupa ce filmul incepuse cu un telefon care suna strident. Crulic, un baiat din Dorohoi, plecat in Polonia, ce urma sa fie adus, acasa, in ograda din care a plecat, intre patru scanduri. La 33 ani, cu 30 de kile mai putin decat cat avea cand plecase in Polonia cu 3 luni inainte. Dar doar daca rudele sale aveau de unde face rost de 2.500 de euro pentru repatriere.

De multe ori haios, scenariul este pe cat de simplu, pe atat de bine scris. Simplu, pentru ca pastreaza nivelul de cultura al unui om care nu a putut face mai mult de 10 clase. Bine scris, pentru a stiut sa structureze cronologic toata viata lui Crulic. Scenaristul, daca nu e moldovean la origini, stie ca moldoveanul poate fi pe cat de amuzant, pe atat de sarcastic. Si cand astea 2 se unesc, clar iese cea mai buna reteta din lume de umor.

Prima parte a filmului, povestita de … mortul Crulic, prin graiul dulce moldovenesc al actorului Vlad Ivanov, pare a fi un jurnal. Din film reiese ca tanarul Crulic nota tot ce i se intampla, ca sa nu uite si sa n-o ia razna. A doua parte are narator, vocea “mortului” dispare din scena. N-am inteles de ce. Dispare si umorul, pentru ca nu isi mai gaseste locul. N-am mai inteles nici de ce naratorul povesteste in engleza, dupa ce prima parte fusese pur moldoveneasca. Nu m-am prins nici de ce dormea Crulic cu gluga pe cap tot timpul…

Pe parcursul a jumatate din film m-am tot gandit daca e inspirat dintr-un caz real. Pana cand am facut  legatura.  Pe generic, la inceput scria ca e pentru Bobi, apoi Claudiu Crulic mentioneaza ca i se spune Bobi. Si deodata mi-am amintit. Da, e cazul ala al tanarului plecat in Polonia,care  intra in greva foamei pentru ca fusese inchis preventiv pentru un furt pe care nu-l recunostea. Si care da, a murit. Da, in sfarsit mi-am amintit, sigur daca citeam de la inceput cate ceva despre film, nu mai era atat de greu, dar a fost  mai antrenant pentru creierul meu. Nu am stiut niciodata de ce a murit, am aflat acum: cand ajunsese un schelet , instanta a decis sa fie hranit artificial. Ca sa fie hranit artificial, trebuia sa i se puna o sonda in stomac, restul nu-l mai povestesc. Va las sa aflati singuri. Pentru ca peste 2 saptamani o sa ruleze in cinematografe.

Ce mi-a mai ramas in minte:   muzica, care este extraordinara, compusa de un polonez. Animatia, care imbina de multe ori bucati de fotografii cu grafica si animatie traditionala, incat  de cele mai multe ori uiti ca vizionezi un film de hai sa ii zic desene animate, desi nu mi se pare ca se potriveste in acest caz.

M-am tot intrebat de-a lungul filmului cu ce o fi gresit  Crulic in alta viata de a fost atat de crud al sau destin cu el…

La partea de creatie nu ma bag, nu sunt specialista, dar uneori am avut senzatia ca imi da prea multe detalii, pe care preferam mai mult sa mi le inchipui decat sa ruleze pe repede inainte pe ecran.

Si, da, regizorul filmului Anca Damian are dreptate, nu putea sa existe un narator mai bun decat Vlad Ivanov, unul dintre putinii actori romani care stie sa fie natural 100%…

Crulic a murit in 2008. Avea 33 de ani.

Una dintre scrisorile adresate Consulului roman de la Cracovia se chema: RUGAMINTE!

Nu se stie daca a ajuns vreodata la Ambasada Romaniei de la Varsovia, cum nu se stie nici care este numarul scrisorilor scrise de Daniel Claudiu Crulic cat a stat in inchisoare.

Deci, mergeti de vedeti filmul… Cu siguranta o sa va revolte atitudinea autoritatilor, care ii trateaza pe multi dintre romanii plecati in strainatate ca pe niste rahati ori ratati sau invers… De parca toti cei care pleaca din mizeria asta de tara pleaca doar ca sa fure.

* Anim’est

* “Multumiri” vecinului meu de scaun, care, pana sa inceapa filmul, a adormit si, ca sa fie tacamul complet, m-a sforait tot filmul.

Povesteşte şi prietenilor tăi pe Facebook

Zilele trecute, mai exact, luni, la Sibiu s-a inaugurat Tribunalul pentru romi. Și mai exact, inițiativa a avut-o băiatul lui Cioabă, care a absolvit Dreptul.

Ajung la 1 minut după ce începe evenimentul. Sala, plină de oameni. Țigani și jurnaliști. Colegul încearcă printre coatele primite în coaste să-și instaleze camera video.

Țiganii se înghesuiesc ca la pomană. “Ia să vedem și noi ce e aicișa. Haidi, fă, dă-ti mai încolo, nu vezi că-s mai în vrâstă?”, țipă o țigancă de vreo 40 de ani la o fată de vreo 10, în timp ce se împinge pe trei sferturi din scaunul ei.

La intrare, forfota e în floare. Bătrânii și copiii, cei mai gură cască. Apare regele Cioabă. Îl salut politicos și încerc să vorbesc cu el despre subiectul zilei. “De unde ziceați că sunteți? De la Antena 3? Eu nu vorbesc cu Antena, nici cu Realitatea. Clar. Punct”, se răstește Cioabă și îmi întoarce spatele.

Jurnaliștii veniți chiar și din Germania încearcă să își facă loc în sală. Nu ai loc să pui un microfon, nu ai loc să te miști ca să faci o poză.

După ce își prezintă marea realizare, Cioabă junior, judecătorul suprem, începe primul proces din istorie. E la fel ca într-o comunitate de romi, doar că acum există un sediu pentru asta. Evident, se judecă totul din punct de vedere moral. Legal, nu e voie, ține să precizeze instanța…

Subiectul primului proces e o salbă. Nu se înțelege de la început a cui e, unde e, de ce… Totul se transformă într-un circ. Lumea râde, reclamantul și învinuitul, la fel. Regie, nu altceva…

Reclamantul: Adevărul să iese afară, să se vadă.

Învinuitul: Minte. Are martori că i-a dat soacră-mea salba? Să se face dreptate. Era o amărâtă, de unde mânca, de unde nu mânca…

În acest timp, un tren marfar trece pe sub nasul ferestrei Tribunalului.

Învinuitul: După aia, ce a făcut? A dat Dumnezeu și a murit… (râsete în hohote în sală) Cum cine? Soacră-mea…

Judecătorul: Deci, a existat o salbă? Și ai vândut-o pentru bani pentru înmormântare?

Învinuitul: Era trei mari și doi mai mici. Cocoșei. Când a murit bătrâna, am făcut socoteala. A stat 5 zile așaia, nu vroia niminea s-o-ngroape. Am dat 100 milioane pentru înmormântare…

Reclamantul: Haidi, dom’le, că știm cine era moarta, era mama lu’ regili Cioabă…

Ups! Cred că asta nu era în program…

Încep să vorbească în țigănește. Lumea râde. Procesul se oprește. Apoi se amână…

Al doilea proces, chipurile, se amână și el. E o rupere de logodnă, dar părțile din proces nu s-au prezentat.

Gata, s-a terminat circul, pardon, evenimentul.

Lumea iese, jurnaliștii ar mai rămâne. Eu sunt la ușa de la intrare, mă gândesc cum să fac subiect din asta. Lângă mine apare o țigancă:  Dumnitale? Ești di la tileviziune?

Da.

Daaaa? Aaa, ia, afară, haide-te, s-o terminat totu’, acuma la revedere, mă ia țiganca de-o aripă și nici n-apuc să zic ceva, că îmi și trântește ușa în nas.

Cine dracu e asta?

Cum, doamnă, să nu știți? Vai de mini, e chiar soața lu’ marele rege Cioabă… îmi explică o femeie, în timp ce-și face repede o cruce…

Povesteşte şi prietenilor tăi pe Facebook

Când îți vorbesc despre jobul ori de pasiunile lor sau când te încurajează să-i privești și să îi tratezi ca pe toți ceilalți oameni, ți se face rușine brusc și nu ai cum să scoți cu forța ghemul acela de emoții rămas suspendat în stomac…

La Gala persoanelor cu dizabilități, am plâns. Am plâns cu o durere în suflet pe care o am arareori. Am plâns când am auzit un tânăr povestind cu mândrie cum și-a urmat visul de a ajunge cineva. “Știu, sunt un handicapat. Așa mă vede lumea… Dar numai de noi ține să-ți poți urma idealurile în viață”, și-a început Iulian discursul, într-un cărucior cu rotile. A terminat o facultate, lucrează în IT și are propria firmă. E căsătorit și are un copil de un anișor. Chipul lui emana o fericire pură…

Am plâns când am văzut un copil de 14 ani, cu un IQ de 150, dar prizonier, la rândul lui, al unui scaun cu rotile, cum mulțumea oamenilor care au avut încredere în el și l-au votat. Vorbele lui nu semănau cu ale noastre, dar mesajul a ajuns la noi în forma lui reală…

Am plâns când am văzut niște tineri care dansau în scaunul cu rotile. Sau când o fată cu sindromul Down a strigat cu o sinceritate debordantă: VĂ IUBESC!

Așa am realizat pentru a mia oară că noi ne văităm ca niște babe pentru tot felul de lucruri mărunte, care ar trebui ignorate din fașă.

Apoi gândul că oricând aș putea ajunge în situația unuia dintre ei m-a înfiorat. Un gând cumplit, ce încă mă zguduie. Pentru că e pentru prima dată când îmi închipui cum aș arăta eu într-un cărucior cu rotile.

Și vorba lui Mircea Toma, da,  suntem o nație handicapată moral. De câte ori mă uit în jur, îmi dau seama că nu suntem decât un popor de plângăcioși, care nu așteaptă altceva decât să moară capra vecinului. Cu alte cuvinte, handicapați suntem noi, nu ei…

ActiveWatch – Agenția de Monitorizare a Presei și Fundația Motivation România, împreună cu Fundația Vodafone România, au organizat, pe 29 noiembrie, a doua ediție a Galei Persoanelor cu Dizabilități -„Educație fără bariere”. Cătălin Stefănescu, relizatorul emisiunii Garantat 100%, a fost gazda evenimentului care a adus la un loc peste 200 de persoane cu dizabilități, angajatori publici și privați, reprezentanți ai organizațiilor neguvernamentale, specialiști în educație și incluziune socială și ziariști.

Pe scena Galei au evoluat trupele Dance Trauma din Cluj, alături de toboșarul Andrei Strătilă, Timpuri Noi, Vița de Vie, Alexandrina & Band și dansatorii Yoshihiro Katayama, Elena Măruță, Mădălina Marin și Mohammad Abedin Nehjadi.

Membrii juriului au avut o sarcină dificilă în a stabili premianții celor cinci categorii din concurs.

Astfel, la categoria “Porți deschise”, dedicată celor care fac eforturi de accesibilizare, câștigătorul desemnat a fost Centrul de Resurse și Asistență Educațională Speranța. Organizația a primit acest premiu pentru accesibilizarea de spații și materiale didactice: rampe, lifturi de scară, panouri informaționale în contrast cromatic, materiale în limbaj Braille, cărți tactile, sintetizatoare de voce.  Dar, mai presus de toate, Centrul de Resurse și Asistență Educațională Speranța și-a propus să accesibilizeze mințile oamenilor: au declanșat campanii de advocacy pentru a promova în grădinițele și școlile de masă educația incluzivă.

Câștigătorul secțiunii “Promovează abilitatea”, dedicată presei, este Radio România Timișoara. În familia jurnaliștilor care promovează abilitățile persoanelor cu dizabilități, Radio România Timișoara este instituția media care a dedicat programe persoanelor cu sindrom Down, copiilor cu autism, copiilor nevăzători, persoanelor cu dizabilități intelectuale sau motorii. Radio România Timișoara ia acest premiu pentru efortul de a-și elibera ascultătorii de prejudecăți.

“Angajatorul abilității” din acest an este o companiie din linia întâi a frontului incluziunii: bauMax. Dincolo de angajarea a 19 persoane cu dizabilități, bauMax este o companie care participă la seminarii de informare pe subiectul dizabilității. Care face evenimente sportive, concerte și acțiuni de ecologizare, în care implică persoane cu și fără dizabilități.

La categoria “Școala tuturor abilităților”, deschisă unităților de învățământ incluzive, câștigătorul desemnat de juriu a fost grădinița Casa Minunată, din Oradea. Needucabilii, așa cum fuseseră etichetați, s-au bucurat la Casa Minunată de sprijin și condiții pentru o dezvoltare armonioasă. Astfel că, în cei 17 ani de existență, Casa Minunată a reușit să ajute peste 200 de copii cu dizabilități să ajungă în şcolile din comunitate. În Casa Minunată au contat nevoia, interesul și aptitudinile fiecărui copil.

Oameni cu desăvârșire sunt toți candidații de categoria de competiție cu acest nume. Premiul cel mare la acestă secțiune îi revine Laurei Elena Huter, din Craiova. Laura Huter îi ajută pe puștii cu deficiențe de auz de la Centrul Școlar “Beethoven” din Craiova să cucerească premii și lumi. Tactul pedagogic, răbdarea și empatia o ajută să coordoneze multe din activitățile extracurriculare de la școala pe care a absolvit-o și la care predă acum. Dar Laura nu se mulțumește numai cu a fi, așa cum spun colegii ei ”un lider calm, elegant, înțelegător și foarte atent”. Dansează, face coregrafie, pantomimă și teatru și studiază pictura.

Premiul de popularitate

Alexandru Nicolae Ghenescu este un puști pasionat de lectură, matematică și informatică din satul Ghirbom din Alba. Vrea să învețe informatica la Colegiul Național „Horia, Cloșca și Crișan” din Alba Iulia și nu-i lipsește curajul de a încerca să se descurce singur în oraș. Optimist și simpatic, e iubit de comunitatea lui și a primit peste 1600 de încurajări să meargă mai departe.

Mai multe pe www.incluziune.org

Povesteşte şi prietenilor tăi pe Facebook

Cand a inceput sa vuiasca sala, to’arshilor li s-a facut frica. Cand s-a daramat peretele de langa prezidiu, to’arshilor le-a inghetat sangele in vene. Un to’arash batran, cu experienta anului ’40, a inceput sa urle: “Cutremuuuur”… Si cei 300 de to’arashi s-au bulucit spre iesire. Nici ei nu-si mai amintesc cum si cand au deschis usile cu forta fricii. Calcandu-se in picioare, to’arashii au reusit cu chiu si vai sa iasa din Casa de cultura. O femeie de 30 de ani, gravida in cateva saptamani, a lesinat si doar destinul a decis sa mai traiasca. Pana s-o calce toti in picioare, a fost luata pe sus de un militian si dusa departe de lumea dezlantuita … A doua zi, insa, a pierdut copilul …

Tot a doua zi, to’arshu’ prim-secretar a sunat la centru: “Orasul a fost distrus in proportie de 80%…”, anunta acesta. O minciuna sfruntata … Nu fusesera afectate mai mult de 5% dintre case … Iar cand to’arshul cel mai iubit dintre to’ar’shi a anuntat ca vine in oras urgent, pentru a vedea cu ochii sai dezastrul naturii, to’ar’shul prim-secretar a inlemnit. Facuse o greseala, iar el a realizat-o abia atunci, pe ziua …

Pana sa ajunga to’ar’shu’ Ceausescu, casele micutului oras fusesera rase, in ritm pioneresc, de excavatoare …

Intre timp, s-a facut si bilantul mortilor: patru, dintre care doi nu erau din oras, ci doar in tranzit…

Cand a ajuns to’ar’shu’, totul arata era exact cum fusese informat: casele fusesera rase de pe fata pamantului. Oamenii au fist mutate cu mic cu mare in singura zona unde pastrasera case, nu puteau locui pe camp. Ceausescu a dat ordin sa fie reconstruit totul, casele sa fie inlocuite cu simbolul socialist: blocurile si, mai mult, numarul acestora sa fie mai mare: industrializarea orasului va aduce cu siguranta mai multi oameni in zona.

6 ani au trecut pana cand Ceausescu a zis: STOP! O parte dintre blocuri au ramas in stadiul de “schelet” si pe acestea au aparut panouri imense cu: TRAIASCA PCR! TRAIASCA CEAUSESCU! Ceausescu a venit, din nou, in vizita. Macaralele si buldozerele fusesera pitite. Toti securistii erau impanziti in multime. Ca si prima data, Ceausescu a venit, a “vazut”, a oprit marile realizari marete, pentru ca punga cu bani ajunsese la fund si dus a fost. De atunci, prea “iubitul” nu a mai lasat urma de picior in oras …

Opt blocuri au ramas ca dupa cutremur. Si asa au sunt si in zilele noastre. In 2000, un copil a murit, cazand de pe schele …

E un oras mort, cu oameni tristi, fara suflu, cu magazine inchise, fara un restaurant unde sa poti manca; nici macar covrigi nu gasesti aici. Ce cinematograf, ce Casa de cultura, ce scoala de elita?

In ’77, avea 16.000 de locuitori. La Revolutie, 20 si ceva de mii. Acum, ZIMNICEA, din judetul Teleorman, are tot 16.000 …

P.S. Prim secretarul PCR Zimnicea a murit de mult. Mi-ar fi placut sa am ocazia s ail iau la intrebari…

Povesteşte şi prietenilor tăi pe Facebook

Povesteşte şi prietenilor tăi pe Facebook